Chirurgie generală

Esofagul este primul segment al tubului digestiv a cărui funcție este de a transporta alimente mestecate. Acest tub muscular merge de la laringe la stomac, unde alimentele sunt digerate.

Odată cu contracțiile mușchilor stomacului, începe digestia mecanică, urmată de digestia chimică, grație sucului gastric secretat de glandele situate în peretele stomacului. Acest suc este compus din acid clorhidric și enzime numite pepsine, care încep digestia proteinelor. Mâncarea digerată este împinsă treptat în duoden. Aici, alimentele parțial digerate sunt amestecate cu bilă și enzime pancreatice pentru a finaliza procesul de digestie intestinală.

Perforația esofagului poate fi accidentală, prin ingerea de obiecte ascuțite sau cauzată de ingestia de substanțe caustice. În cazuri rare, poate fi rezultatul unor vărsături extreme (sindrom Boerhaave).

Cele mai frecvente simptome ale esofagului perforat sunt durerea severă în piept, în principal în spatele sternului (durere retrosternală) și la înghițire (odinofagie). În funcție de leziune, simptomele pot include trosnituri sub piele (emfizem), precum și dificultăți de respirație (dispnee).

În cazul unei perforații confirmate, riscul principal îl reprezintă infectarea țesuturilor toracice. Diagnosticul se stabilește printr-o tomografie abdominală cu substanță de contrast si prin endoscopie digestivă superioară (gastroscopie).

Pentru a trata un esofag perforat, se utilizează terapia cu presiune negativă endoluminală. Aceasta este o metodă minim invazivă în care un burete (EndoSponge) este plasat temporar endoscopic (endoscopie) la nivelul perforației, pentru a curăța orice puroi și pentru a permite vindecarea. Pacientul este tratat și cu antibiotice.

Dacă starea de sănătate se înrăutățește, atunci este este necesară intervenția chirurgicală pentru esofagectomie și drenaj toracic.

Hernia hiatală este definită de o ascensiune anormală a organelor digestive în torace prin hiatusul esofagian. Herniile hiatale sunt clasificate ca hernii glisante sau hernii paraesofagiene. Herniile glisante (95% din cazuri) se caracterizează prin ascensiunea părții superioare a stomacului, joncțiunea dintre esofag și stomac, în torace. Herniile paraesofagiene (5% din cazuri) rezultă din ascensiunea stomacului până la nivelul toracelui, asociată sau nu, cu o ascensiune a joncțiunii dintre esofag și stomac.

Herniile hiatale sunt de obicei asimptomatice, dar se pot manifesta ca disconfort gastric și durere în spatele sternului din cauza refluxului acid (boala de reflux gastroesofagian).

Prin urmare, herniile hiatale sunt de obicei descoperite întâmplător, în timpul examinărilor efectuate din alte motive sau la consultul pentru aflarea cauzei bolii de reflux gastroesofagian.

În cazuri rare, herniile hiatale se pot complica prin încarcerarea organelor abdominale în piept. Această complicație necesită o intervenție chirurgicală de urgență.

Evaluarea herniilor hiatale include gastroscopia, CT-ul abdominal și/sau radiografie cu substanță de contrast, monitorizarea pH-ului esofagian și, uneori, manometria esofagiană.

Herniile hiatale glisante nu necesită de obicei tratament chirurgical. În cazul simptomelor bolii de reflux gastroesofagian, acestea sunt tratate cu medicamente care scad aciditatea stomacului.

Tratamentul chirurgical este rezervat herniilor hiatale paraesofagiene la persoanele tinere, cu simptomatologie specifică. Intervenția se realizează sub anestezie generală prin abord laparoscopic. Procedura chirurgicală presupune îndepărtarea sacului herniar și închiderea orificiului din jurul esofagului pentru a preveni recidiva. Ca pas următor, se efectuează o fundoplicatură. Fundoplicatura este fie parțială (stomacul este înfășurat în jurul esofagului la 270 de grade, procedeu Toupet), fie completă (stomacul este înfășurat în jurul esofagului la 360 de grade, procedeu Nissen). În cazuri rare, această intervenție trebuie efectuată prin laparotomie.

Boala de reflux gastroesofagian (BRGE sau GERD) este o boală relativ comună, care afectează 10-20% din populație. Poate provoca eroziunea esofagului (esofagită de reflux) cu consecințe precum stenoza sau precanceroza (esofagul Barrett).

Managementul bolii de reflux gastroesofagian se bazează, în general, pe medicamente antiacide temporare sau pe tot parcursul vieții. Tratamentul mai necesită respectarea regulilor igienico-dietetice, precum pierderea în greutate, ridicarea capului în pat (pentru a preveni refluxul), evitarea meselor târzii, limitarea consumului de tutun, alcool, alimente grase și/sau picante, ciocolată. și cafea.

În cazul unui răspuns nesatisfăcător la tratamentul medicamentos sau în prezența, de exemplu, a disfagiei, se recomandă examinări suplimentare, cum ar fi gastroscopia. În anumite situații, trebuie efectuată și monitorizarea pH-ului, precum și manometria. Dacă se confirmă originea acidă a simptomelor, tratamentul medical poate fi intensificat prin adăugarea altor medicamente, precum alte antiacide, baclofen sau analgezice viscerale.

Persoanele cu esofag Barrett ar trebui să fie monitorizate în mod regulat de către echipa de gastroenterologie, cu urmărire prin gastroscopie și să fie supuse unui tratament pentru eradicarea țesutului anormal.

Pacienții care nu răspund la tratamentul medicamentos sau care suferă de boală severă de reflux gastroesofagian pot necesita intervenții chirurgicale. Efectuată sub anestezie generală prin abord laparoscopic, sau prin laparotomie, operația constă într-o fundoplicatură pentru prevenirea refluxului acid. Fundoplicatura este fie parțială (stomacul este înfășurat în jurul esofagului la 270 de grade, procedeu Toupet), fie completă (stomacul este înfășurat în jurul esofagului la 360 de grade, procedeu Nissen).

Un ulcer peptic este o eroziune profundă a peretelui stomacului sau a duodenului cauzată de aciditate.

Ulcerele rămân cel mai adesea asimptomatice și sunt descoperite în timpul unei gastroscopii efectuate de obicei din cauza simptomelor bolii de reflux gastroesofagian, dureri abdominale sau în timpul complicațiilor legate de ulcer, cum ar fi sângerarea gastrointestinală (prin eroziunea unui vas de sânge cauzată de ulcer) sau perforarea tractul digestiv.

Factorii de risc pentru ulcer sunt hipersecreția acidă, infecția cu Helicobacter pylori care duce la o alterare a barierei protectoare a duodenului, precum și consumul de antiinflamatoare nesteroidiene (AINS).

Diagnosticul se bazează pe gastroscopie, care permite identificarea ulcerului, prelevarea lui cu biopsii (pentru excluderea cancerului și verificarea infecției cu Helicobacter pylori) și tratamentul oricărei hemoragii. Helicobacter pylori poate fi, de asemenea, căutat folosind testul de sânge sau testul expirator.

Ulcerele sunt tratate cu medicamente antiacide combinate cu eradicarea Helicobacter pylori cu antibiotice (dacă este prezentă bacteria). O gastroscopie de urmărire nu este de obicei necesară pentru ulcerul duodenal, dar ar trebui efectuată după șase săptămâni pentru ulcerul gastric pentru a exclude cancerul și a examina vindecarea leziunii.

În cazul sângerării gastrointestinale superioare, sângerarea este controlată și diagnosticată prin gastroscopie în majoritatea cazurilor. Foarte rar, este necesară o intervenție chirurgicală de urgență.

În cazul perforării ulcerului este necesară intervenția chirurgicală de urgență, întrucât contaminarea cavității abdominale cu lichid digestiv duce la peritonitaă și șoc septic. Această interventie se face fie prin laparoscopie, fie prin laparotomie. Tratamentul poate varia de la sutura ulceroasă până la gastrectomie parțială.

Cancerul esofagian poate fi de două tipuri. Primul tip este adenocarcinomul, care este cel mai frecvent, iar al doilea tip este cancerul epidermoid, numit și cancer cu celule scuamoase.

Factorii de risc pentru adenocarcinomul esofagian sunt esofagul Barrett, boala de reflux gastroesofagian, tutunul și obezitatea. Factorii de risc pentru cancerul epidermoid esofagian sunt consumul de alcool și anumite diete, ingestia regulată de băuturi foarte calde în cantități mari și fumatul.

Manifestările clinice ale cancerului esofagului includ disfagia și/sau pierderea în greutate inexplicabilă. În unele cazuri, cancerul esofagian este descoperit în timpul unei gastroscopii ulterioare pentru esofagul Barrett sau în timpul examinării diagnostice pentru boala de reflux gastroesofagian.

Diagnosticul necesită diverse examinări, precum eso-gastroscopia cu biopsii, ecoendoscopia, laringoscopia și bronhoscopia în cazurile de cancer epidermoid, investigație PET/CT torace și abdomen.

În cazul unor tumori joase, localizate in esofagul abdominal, se poate recomanda o explorare chirurgicală prin laparoscopie, înaintea intervenției chirurgicale definitive.

Dacă tumora poate fi îndepărtată, intervenția chirurgicală este tratamentul de elecție. Uneori este luată în considerare o radio-chimoterapie neoadjuvantă.

În funcție de tipul de cancer și de localizarea acestuia, se sugerează o esofagectomie. Această procedură se efectuează sub anestezie generală prin laparotomie sau laparoscopie și include o minitoracotomie dreaptă. Reconstrucția chirurgicală (cu stomacul sau colonul) se efectuează pentru a reconecta tubul digestiv. Ulterior, chimioterapia cu sau fără radioterapie este de obicei indicată.

În anumite situații și în cazurile de cancer în stadiu incipient, adică limitat la straturile superficiale ale peretelui esofagului, se poate propune ablația tumorii prin endoscopie.

Când tumora nu este operabilă, se poate administra chimioterapie cu sau fără radioterapie.

Cancerele joncțiunii gastro-esofagiene sunt tumori dezvoltate la joncțiunea dintre esofag și stomac. Există trei tipuri (conform clasificării lui Siewert) care sunt clasificate în funcție de locația lor.

Simptomele predominante ale cancerului de joncțiune gastro-esofagiană sunt disfagia sau incapacitatea de a ingera alimente și pierderea în greutate inexplicabilă.

Diagnosticul de cancer al joncțiunii gastro-esofagiene și determinarea tipului de tumoră necesită diverse examinări, cum ar fi gastroscopia cu biopsii, endoscopie, investigație PET/CT torace și abdomen. Poate fi necesară și o explorare chirurgicală prin laparoscopie diagnostică.

Atunci când îndepărtarea tumorii este posibilă, intervenția chirurgicală este tratamentul de elecție. Se poate propune chimioterapia neoadjuvantă înaintea intervenției chirurgicale cu sau fără radioterapie neoadjuvantă.

Stadializarea și tipul și de cancer determină tipul de intervenție:

• Pentru tumorile de tip 1 se propune esofagectomia totală.
• Tumorile de tip 2 sunt de obicei tratate ca tumorile de tip 1.
• Pentru tumorile de tip 3 se recomandă gastrectomia totală cu îndepărtarea părții distale a esofagului.

Se poate recomanda chimioterapia postoperatorie.

Există două tipuri principale de cancer de stomac, denumit și cancer gastric: adenocarcinomul de tip intestinal și cancerul de tip difuz (cu celule izolate). Există și alte tipuri mai puțin frecvente de cancer de stomac.

Factorii de risc includ infecția cu bacteria Helicobacter pylori, gastrita atrofică autoimună, alcoolul, tutunul, dieta bogată în nitriți (aditivi adăugați în alimente) și motivele ereditare.

Manifestările cancerului de stomac includ pierderea inexplicabilă în greutate, dureri abdominale și/sau disfagie.

Diagnosticul și determinarea tipului de cancer de stomac necesită gastroscopia cu biopsii, endoscopie superioară, inestigație PET/CT a abdomenului și a toracelui, analize de sânge și, în unele cazuri, explorarea chirurgicală a cavității abdominale (laparoscopie exploratorie). În unele cazuri, poate fi recomandată o scanare RMN.

Atunci când îndepărtarea tumorii este posibilă, intervenția chirurgicală este tratamentul de elecție pentru cancerul de stomac. Chimioterapia perioperatorie înainte și după rezecție este indicată în boala locoregională avansată.

În funcție de tipul de cancer și localizarea acestuia, este indicată o gastrectomie subtotală sau totală cu disecție ganglionară D2. Procedura chirurgicală se realizează sub anestezie generală prin laparoscopie sau prin laparotomie, în funcție de stadiul tumorii. Tractul digestiv este reconectat chirurgical printr-o reconstrucție Roux-en-Y pentru a evita refluxul biliar. Ulterior, în cazul bolii locorregionale avansate se propune în general chimioterapie.

În unele cazuri de cancer în stadiu incipient de dimensiuni mici, fără implicarea ganglionilor limfatici, adică limitat la straturile superficiale ale peretelui stomacal, poate fi propusă disecția endoscopică submucoasă a tumorii.

Dacă tumora nu este rezecabilă, se poate administra chimioterapie paliativă și/sau imunoterapie cu sau fără radioterapie.

Formarea de pietre (calculi) în vezica biliară sau în căile biliare este frecventă. Aceste pietre sunt prezente la aproximativ 10% din populație fără a provoca dureri sau complicații, în majoritatea cazurilor. Doar 15 până la 25% dintre persoanele cu pietre vor dezvolta simptome într-o perioadă de 10 până la 15 ani.

Uneori, calculii biliari oclud canalul cistic care leagă vezica biliară de căile biliare, ceea ce provoacă atacuri dureroase (numite colici biliare), adesea după o masă grasă. Aceste dureri sunt ascuțite și localizate sub coaste pe partea dreaptă.

Prezența pietrelor poate fi detectată prin ecografie abdominală.

Pe lângă durerea de după masă, calculii vezicii biliare pot provoca colecistită acută, calculi biliari în căile biliare sau chiar pancreatită biliară.

Tratamentul pietrelor simptomatice (dureroase) ale vezicii biliare constă în colecistectomie. Această operație ajută la prevenirea reapariției durerii, precum și a potențialei apariții a complicațiilor legate de calculii biliari. Operația este efectuată, dacă este posibil, prin laparoscopie sub anestezie generală, se poate face și în regim ambulatoriu, sau, în functie de starea pacientului, cu spitalizare. În cazuri extrem de rare, procedura trebuie efectuată prin laparotomie.

O hernie este definită ca proeminența anormală (aspect bombat) a unui organ sau a sacului herniar, în afara cavității care o conține în mod normal. Herniile peretelui abdominal pot fi congenitale, cum ar fi, de exemplu, anumite hernii ombilicale sau herniile inghinale. Ele pot fi, de asemenea, dobândite și cauzate de slăbiciunea peretelui abdominal.

Factorii de risc pentru hernii sunt îmbătrânirea, sexul masculin, constipația cronică sau tusea cronică (care crește presiunea abdominală), fumatul sau antecedentele de traumă sau intervenție chirurgicală.

Manifestările herniilor peretelui abdominal includ un nodul sau o umflătură anormală, cu sau fără disconfort sau durere. Diagnosticul necesită uneori o ecografie sau o investigație tomografică.

Herniile peretelui abdominal nu dispar spontan: dimensiunea lor poate fie să rămână stabilă, fie să crească. În unele situații, pot apărea complicații din cauza blocării conținutului digestiv în interiorul herniei, de exemplu dacă un segment al intestinului este „prins” în sacul herniar. Această complicație poartă numele de hernie încarcerată. Acest blocaj poate preveni vascularizarea normală a segmentului intestinal (așa-numita hernie strangulată), care va deveni apoi necrozată și perforată. Prin urmare, această complicație necesită un tratament chirurgical de urgență.

Hernia ombilicală este situată la nivelul ombilicului. Diagnosticul se bazează de obicei pe examenul fizic și uneori necesită o ecografie sau o tomografie.

O hernie ombilicală necesită tratament chirurgical doar dacă provoacă disconfort sau durere. Operația se poate efectua în ambulatoriu și sub anestezie generală. Se efectuează prin laparotomie sau prin laparoscopie. Alegerea tehnicii depinde de grosimea țesutului, de dimensiunea defectului herniar și de orice alte operații abdominale anterioare.

Procedura trebuie să pună intestinul înapoi în poziția inițială și să închidă orificiul prin care a trecut. Dacă deschiderea herniei măsoară mai mult de 1 cm, se adaugă o plasă pentru a întări reparația și pentru a preveni reapariția.

O hernie epigastrică este o hernie situată în linia alba, linia mediană dintre mușchii drepti abdominali (mușchii abdominali). Diagnosticul se bazează de obicei pe un examen clinic. Mai rar, necesită o ecografie sau o tomografie.

Repararea herniei epigastrice se poate efectua în ambulatoriu și sub anestezie generală. Se efectuează prin laparotomie sau prin laparoscopie. Alegerea tehnicii depinde de grosimea țesutului, de dimensiunea defectului herniar și de orice alte operații abdominale anterioare.

Procedura trebuie să pună intestinul înapoi în poziția inițială și să închidă orificiul prin care a trecut. Dacă deschiderea herniei măsoară mai mult de 1 cm, se adaugă o plasă pentru a întări reparația și pentru a preveni reapariția.

O hernie inghinală este o hernie situată în zona inghinală și care iese deasupra ligamentului inghinal. Se prezintă ca o umflătură în zonă. La bărbați, hernia poate coborî în testicul și, la femei, în labiile mari și poate fi însoțită de durere.

O hernie inghinală poate fi directă sau indirectă, în funcție de localizarea ei anatomică, dar managementul rămâne același. Diagnosticul se bazează de obicei pe examenul fizic. Mai rar, necesită o ecografie sau o tomografie.

Tratamentul herniilor inghinale este aproape întotdeauna chirurgical din cauza riscului de încarcerare și strangulare a intestinului. Operația se efectuează cel mai adesea în ambulatoriu, prin laparoscopie și sub anestezie generală. În unele cazuri, de exemplu, dacă hernia este prea mare sau în cazul unei încarcerări, intervenția se realizează prin laparotomie. Se face o incizie in partea inferioara a abdomenului, hernia se pune înapoi în abdomen și se adaugă o plasă (tehnica Lichtenstein) pentru întărirea peretelui abdominal și pentru a preveni orice recidivă.

Herniile femurale sunt situate în zona inghinală și ies prin inelul femural, sub ligamentul inghinal. Herniile femurale afectează cel mai adesea femeile.

Aproximativ 40% din herniile femurale sunt complicate de încarcerare sau strangulare, care constituie urgențe chirurgicale din cauza riscului de necroză a intestinului.

Reparația herniei femurale se efectuează cel mai adesea în ambulatoriu, prin laparoscopie și sub anestezie generală. Constă în repunerea herniei în cavitatea abdominală și montarea unei plase care să întărească peretele abdominal și să prevină orice recidivă. În unele cazuri, de exemplu dacă hernia este prea mare, în caz de încarcerare sau dacă sunt prezente cicatrici, reparația herniei se face prin laparotomie. Se face o incizie în partea de jos a abdomenului, sacul herniar este impins înapoi în abdomen și se adauga o plasa (tehnica Rives) pentru întărirea zonei și pentru a preveni orice recidivă. În unele cazuri, plasa nu poate fi folosită, și se aplică fire de sutură (tehnica McVay).

O hernie incizională este o hernie care iese printr-o incizie chirurgicală veche (hernie pe o cicatrice). Potrivit unor studii, acestea apar la 3% până la 20% dintre persoanele care au suferit o intervenție chirurgicală abdominală.

Factorii de risc sunt îmbătrânirea, obezitatea, fumatul, malnutriția și/sau problemele cu rezistența țesuturilor.

Diagnosticul se bazează cel mai adesea pe examenul fizic, dar uneori devine necesară o ecografie sau o tomografie abdominală pentru a defini clar hernia și dimensiunea acesteia.

Herniile incizionale care sunt asimptomatice pot fi pur și simplu urmărite. În schimb, herniile incizionale simptomatice trebuie tratate chirurgical.

Repararea herniei incizionale se realizează cel mai adesea sub anestezie cu spitalizare. Poate fi efectuată prin laparotomie sau prin laparoscopie cu sau fără asistență robotică. Cu rare excepții, este pusă o plasă pentru a preveni orice reapariție.

Hernia parastomală este definită prin proeminența unui sac herniar printr-o deschidere de stomă. Hernia parastomală este o complicație frecventă la pacienții care au suferit o stomă.

Hernia parastomală este de obicei asimptomatică și se prezintă ca o umflătură în jurul stomiei. În cazul în care stomia este definitivă (pe viață), se aplică de obicei o plasă profilactică pentru a preveni apariția ulterioară a unei hernii parastomale. Dacă stoma a fost creată ca urmare a unei situații de urgență sau dacă, din varii motive, nu a fost aplicată o plasă, este posibilă plasarea uneia în timpul unei noi proceduri chirurgicale. La pacienții cu stomă temporară, hernia este tratată atunci când stoma este închisă.

Diastazisul de muschi drepti abdominali este o considerat o manifestare clinică atunci când distanța dntre mușchii drepti abdominali este mai mare de 2 cm. Poate fi un defect congenital sau dobândit, de exemplu după sarcină.

În general, diastazul de muschi drepti abdominali nu este o indicație pentru tratamentul chirurgical. Se recomandă scăderea în greutate, precum și exercițiile de întărirea acestor mușchi.

În unele situații (rare), este indicat tratamentul chirurgical. Acesta presupune efectuarea unei abdominoplastii, care implică îndepărtarea excesului de piele de pe abdomen și strângerea pielii sănătoase din jurul acestuia, precum și reunirea mușchilor drepti abdominali. Acest tratament este efectuat de specialistul în chirurgie plastică.

Uneori, o hernie ombilicală este asociată cu diastazisul mușchilor drepti abdominali și aceasta este tratată de către chirurgul generalist, în cadrul unei singure proceduri.

Tractul gastro-intestinal inferior este continuarea tractului digestiv după stomac și duoden. Acest tract este compus din intestinul subțire (subdivizat în jejun și ileon, care are o lungime de 4 până la 7 metri, colon (numit și intestin gros), rect și anus.

Intestinul subțire începe la unghiul lui Treitz și ajunge în colon la valva ileo-cecală. Funcția sa este de a reabsorbi zahărul, proteinele, grăsimile, mineralele, vitaminele și apa.

Colonul are aproximativ 1,5 metri lungime. Începe la nivelul fosei iliace drepte, apoi se împarte în colonul ascendent (partea dreaptă), colonul transvers (partea sub coaste), colonul descendent (partea stângă) și apoi în colonul sigmoid (care este situat în fosa iliacă stângă) care continuă până în rect. Colonul completează absorbția apei și constituirea scaunului.

Rectul are aproximativ 15 cm lungime și servește drept rezervor pentru scaun, reglând mecanismul de defecare.

Obstrucția intestinală (sau ileus) este definită ca oprirea anormală a tranzitului de gaze și scaun. Obstrucția intestinală apare în urma blocării (ileusului mecanic) sau paralizării (ileusului paralitic) a intestinului. Dacă locul obstrucției este situat în intestinul subțire, obstrucția intestinală este numită ileus al intestinului subțire. Dacă locul obstrucției este localizat în colon, obstrucția intestinală este numită ileus colonic. Diagnosticul de obstrucție intestinală necesită o investigație PET/CT abdominală.

Cauzele acestei obstrucții sunt multiple: un „cordon” de țesut fibros, aderențe cicatriciale (în urma unei intervenții sau infecții anterioare), hernii, cancere, medicamentoase, etc.

Simptomele obstrucției intestinale sunt întreruperea tranzitului intestinal, balonare abdominală, greață și vărsături. Conținutul sistemului gastro-intestinal, precum și secrețiile acestuia, nu mai pot curge în jos în tractul digestiv și ajung înapoi în stomac.

Principalele riscuri sunt inhalarea conținutului digestiv în sistemul respirator (bronhoaspirație), precum și necroza unei părți a tubului digestiv care poate duce la perforație. Pentru a evita aceste doua complicatii, tratamentul imediat constă în introducerea unei sonde nazogastrice pentru a goli stomacul de continutul acestuia și pentru a evita bronhoaspirația.

În funcție de cauza ocluziei și de prezența sau absența factorilor agravanți, chirurgul poate opta pentru management conservator (sondă nazogastrică și radiologie cu substanță de contrast) sau pentru tratament chirurgical. Aceasta din urmă se face de obicei prin laparotomie, datorită creșterii dimensiunii tubului digestiv cauzată de ocluzie, dar uneori poate fi efectuată prin laparoscopie, sub anestezie generală. Îndepărtarea unui segment al intestinului poate fi uneori necesară. Apoi, în funcție de starea pacientului, tractul digestiv poate fi sau nu reconectat cu, dacă este necesar, o stomă temporară sau permanentă.

Cancerul de colon este, în principal, de tip adenocarcinom și se dezvoltă dintr-un polip care a devenit canceros.

Principalii factori de risc pentru cancerul de colon sunt vârsta înaintată, antecedentele familiale de cancer de colon, factorii genetici (sindromul Lynch/HNPCC, polipoza adenomatoasă familială), bolile inflamatorii cronice intestinale, tutunul, alcoolul, precum și consumul de carne roșie și stilul de viață sedentar.

Cancerul de colon se poate manifesta prin dureri abdominale, scaune cu sânge, modificarea tranzitului intestinal (alternarea stărilor de diaree și constipație), situații de urgență (ocluzie intestinală, perforație intestinală) sau, mai insidios, prin anemie. Cancerul de colon poate fi detectat și la pacienții asimptomatici supuși programelor de screening.

Recomandările actuale prevăd ca majoritatea populaţiei să fie testată pentru cancer de colon începând cu vârsta de 50 de ani prin colonoscopie. Screening-ul se poate face și prin căutarea de sânge ocult în scaun sau prin investigație PET/CT, dacă accesul la colonoscopie este dificil. Dacă nu există nicio leziune sau polip care să necesite o urmărire mai atentă, colonoscopia trebuie repetată la fiecare 10 ani, iar testul pentru sânge ocult în scaun în fiecare an în absența unei colonoscopii.

Persoanele cu risc crescut de cancer de colon, adică cele cu una sau mai multe rude de gradul I cu antecedente de cancer de colon, ar trebui să înceapă screening-ul la vârsta de 40 de ani și să o repete la fiecare 5 ani.

În cazul cancerului de colon dovedit, ediagnosticul include și o colonoscopie completă (dacă nu este încă efectuată), o tomografie a abdomenului, bazinului și toracelui și se prelevează și o probă de sânge.

În funcție de stadiul cancerului, se propune intervenția chirurgicală prin colectomie, desemnând îndepărtarea segmentului de colon afectat și a zonelor sale de drenaj limfatic, urmată sau nu de chimioterapie.

Intervenția chirurgicală este efectuată prin laparoscopie la 90% dintre pacienții care suferă de cancer de colon. În unele situații, totuși, trebuie făcută prin laparotomie și poate implica realizarea unei stome.

Cancerul rectal este de tip adenocarcinom și se dezvoltă dintr-un polip care a devenit canceros, la fel ca în cazul cancerului de colon.

Principalii factori de risc pentru cancerul de rect sunt vârsta înaintată, antecedentele familiale de cancer de colon sau rect, factorii genetici (sindromul Lynch/HNPCC, polipoza adenomatoasă familială), bolile inflamatorii cronice intestinale, tutunul, alcoolul, precum și consumul de carne roșie și stilul de viață sedentar.

Cancerul de rect se poate manifesta prin dureri abdominale, scaune cu sânge, modificarea tranzitului intestinal (alternarea stărilor de diaree și constipație), situații de urgență (ocluzie intestinală, perforație intestinală) sau, mai insidios, prin anemie. Cancerul de rect poate fi detectat și la pacienții asimptomatici supuși programelor de screening.

Recomandările actuale prevăd ca majoritatea populaţiei să fie testată pentru cancer de colon/rect începând cu vârsta de 50 de ani prin colonoscopie. Screening-ul se poate face și prin căutarea de sânge ocult în scaun sau prin investigație PET/CT, dacă accesul la colonoscopie este dificil. Dacă nu există nicio leziune sau polip care să necesite o urmărire mai atentă, colonoscopia trebuie repetată la fiecare 10 ani, iar testul pentru sânge ocult în scaun în fiecare an, în absența unei colonoscopii.

Persoanele cu risc crescut de cancer de colon, adică cele cu una sau mai multe rude de gradul I cu antecedente de cancer de colon, ar trebui să înceapă screening-ul la vârsta de 40 de ani și să o repete la fiecare 5 ani.

În cazul cancerului rectal, evaluarea include o colonoscopie completă (dacă nu a fost încă efectuată), o rectoscopie rigidă, o tomografie computerizată a abdomenului, pelvisului și toracelui și n RMN al pelvisului sau o ecografie endorectală (efectuată pe cale rectală). Se prelevează și o probă de sânge. Uneori, poate fi necesară o investigație PET/CT.

În funcție de stadiul cancerului, se va efectua rezecția endoscopică a polipului canceros (ablația transanală: TEM sau TAMIS) sau o intervenție chirurgicală pentru ablația unei părți a rectului sau a întregului rect (rezecție anterioară joasă). Dacă tumora este avansată local, intervenția chirurgicală este precedată de radioterapie, cu sau fără chimioterapie.

Dacă tumora este localizată în treimea superioară a rectului, mezorectul (țesutul care înconjoară rectul) este îndepărtat parțial sau în totalitate în celelalte cazuri (treimea medie și treimea inferioară a rectului). Dacă este necesar, această rezecție este însoțită de o amputație abdomino-perineală care desemnează ablația parțială sau totală a aparatului sfincterian. Realizarea unei stome temporare sau permanente, precum și o reconstrucție a perineului (în cazul amputației abdomino-perineale) pot fi în continuare necesare

Intervenția chirurgicală se realizează prin laparotomie, laparoscopie sau chirurgie robotică. În funcție de rezultat și după analiza tumorii, după operație poate fi oferită radioterapie sau chimioterapie. În anumite cazuri rare selectate, când tumora a dispărut (remisie completă), poate fi luată în considerare conservarea rectului (tratament fără intervenție chirurgicală) după radio-chimioterapie.

Diverticuloza sau boala diverticulară se caracterizează prin prezența diverticulilor care sunt mici buzunare care ies prin peretele slăbit al colonului. Este cea mai frecventă boală de colon în țările occidentale și probabilitatea de a suferi de aceasta crește odată cu vârsta.

Diverticuloza este fie descoperită întâmplător, de exemplu în timpul unei colonoscopii, fie atunci când apare o complicație legată de un diverticul, cum ar fi diverticulita sau sângerarea de origine diverticulară. În absența complicațiilor, această boală nu necesită tratament.

Diverticulita reprezinta una dintre complicatiile diverticulozei, cauzata de inflamarea unui diverticul, cel mai adesea legata de obstructia acestuia si de o crestere a presiunii interne a acestuia.  Diverticulul inflamat se poate rupe și poate provoca un abces sau peritonită.

Simptomele diverticulitei sunt de obicei dureri abdominale inferioare stângi asociate cu febră. În caz de peritonită, manifestările sunt mai severe și pot include șoc septic.

Tratamentul diverticulitei fără abces sau perforație se bazează pe administrarea de antibiotice, fie acasă, fie în spital. Ulterior, trebuie efectuată o colonoscopie pentru a exclude orice alte afecțiuni.

În caz de diverticulită severă (cu abces, perforație sau peritonită), tratamentul cu antibiotice este insuficient. Devine necesar să se efectueze un drenaj percutanat (de către radiologi), sau chiar o intervenție chirurgicală de urgență cu, în unele cazuri, o colectomie și crearea unei stome. În acest din urmă caz, reconectarea chirurgicală a colonului la rect poate fi propusă într-o a doua etapă.

Când episoadele de diverticulită se repetă, se poate propune sigmoidectomia, adică ablația părții terminale a colonului. Procedura se efectuează sub anestezie generală și prin laparoscopie. Colonul terminal (sigmoidul), de obicei cel mai afectat de diverticuli, este îndepărtat, iar colonul rămas este apoi reconectat la rect cu ajutorul unui capsator mecanic. În unele cazuri, această intervenție trebuie efectuată prin laparotomie.

Sângerarea diverticulară este cealaltă complicație frecventă a diverticulozei: o arteră mică situată într-un diverticul se erodează și sângerează în colon, provocând scaune cu sânge. Tratamentul presupune o colonoscopie sau radiologie intervențională. În mod excepțional, poate fi necesară o intervenție chirurgicală.

Apendicita este inflamația apendicelui, o structură tubulară atașată la începutul intestinului gros (colon).

Apendicita se manifestă de obicei ca pierderea poftei de mâncare, vărsături și durere care începe în zona din apropierea buricului și apoi se deplasează în partea dreaptă jos a abdomenului. Simptomele pot varia, dacă apendicele are o locație neobișnuită. Diagnosticul se bazează pe testul de sânge, ecografia abdominală sau tomograful abdominal.

Tratamentul apendicitei se bazează pe administrarea de antibiotice, precum și pe apendicectomie. Aceasta are loc sub anestezie generală, prin abord laparoscopic, foarte rar prin laparotomie

O stomă este unirea chirurgicală a unui segment al tractului digestiv cu peretele abdominal la nivelul pielii, în afara locației sale naturale, printr-o sondă sau printr-o joncțiune directă.

O stomă poate fi creată pentru a furniza nutriție, pentru a decomprima sau drena tractul digestiv sau pentru a proteja o anastomoză prin devierea temporară a fluxului intestinal.

În funcție de segmentul digestiv conectat, se face distincția între gastrostomie, jejunostomie, ileostomie și colostomie.

Gastrostomia se face cu ajutorul unui tub care leagă stomacul de piele. Înlocuiește rolul sondei nazogastrice pentru a asigura persoanelor subnutrite nutriție artificială pe termen lung, pentru a hrăni artificial pe cei care nu pot face acest lucru din punct de vedere medical (de exemplu în cazuri de cancer ORL sau a tulburărilor de deglutiție) sau pentru a decomprima stomacul în cazul unei obstrucții.

Gastrostomia este de obicei efectuată de echipa de gastroenterologie în timpul unei gastroscopii, dar poate fi efectuată de chirurg în cazuri speciale.

Jejunostomia poate fi o alternativă la gastrectomie, dacă aceasta din urmă nu este fezabilă. Se efectuează în timpul intervenției chirurgicale pentru a oferi nutriție artificială dacă realimentarea orală nu este posibilă pe termen scurt.

Ileostomia și colostomia au diferite funcții. SSunt folosite pentru a devia lichidul digestiv, fie în cazul obstrucției tubului digestiv în aval, fie pentru a proteja o anastomoză, temporară sau permanentă. Se efectuează chirurgical prin laparoscopie sau prin laparotomie.